marți, 12 noiembrie 2013

Dar noi?

Azi, procrastinând pe net, mai precis pe youtube m-am apucat să ma uit la audiții  de la diverse „got talent”, x factor ș.a.m.d. Și din video în video am văzut tot felul de situații: persoane care au rămas orfane și au locuit pe străzi, cu diverse defecte fizice, „prea în vârstă”, cu un corp care nu intră în standardele de frumusețe, dar cu un talent extraordinar, care îți ajung la suflet, și te fac să ai nevoie de șervețele pentru declanșează tot felul de reacții emoționale în tine...

Oameni care cred în ei și în visul lor și trăiesc pentru asta, orice-ar fi.
 Și m-a făcut să mă întreb: dar noi? care suntem sănătoși? care avem toate condițiile necesare, care am avut șansa la o dezvoltare normală, noi ce scuză avem ca să nu trăim?

Ca de obicei, unele lucruri nu se pot verbaliza, pentru că dacă le pui în cuvinte le strici sensul. Așa că uneori e mai bine să taci și să te gândești...

joi, 6 iunie 2013

Labirint

Ca Mircea Eliade rătăcind prin labirint, se pare că în ultimul timp sunt supusă la tot felul de probe inițiatice. Poate am mers prea departe cu comparația, dar oricum traversez o perioadă tare ciudată acum, ca un fel de cursă cu obstacole. Oare mă așteaptă un mare premiu la final? Ca eroul din poveste care după ce se se luptă cu toată lumea și trece prin foc și pară la sfârșit  rămâne cu regatul.
Sper să  merite efortul.

marți, 9 aprilie 2013

Scurt pe 2

Am luat o hotărâre. În ultimul timp mi se întâmplă tot felul de lucruri. Vorba aia: una calda, una rece. Pe când mă simt bine, pac, un eveniment care să mă tulbure și să-mi strice dispoziția.
Dar de azi am hotărât să nu mai mă las influențată și târâtă prin toate părțile de circumstanțele exterioare.
Am dreptul să-mi creez viața pe care o vreau. Punct!

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Filosofie

Pentru că acum m-a lovit inspirația, simt nevoia să mai completez ceva la postul anterior.
Apropo de răgaz, de liniște, așa s-a născut filosofia: când omul, uimit și fascinat de ce e în jur și contemplând existența, a ajuns să-și pună întrebări ca să-și explice ceea ce vede. După ce au apărut primele răspunsuri, parcă totul a venit de la sine, fiecare încercând să completeze sau să-l contrazică pe predecesorul său. O teorie naște o altă teorie.

După cum probabil unii știți, anul trecut am luat una dintre cele mai bune hotărâri pe care am putut să le iau vreodată: să dau la filosofie. Nu am scris despre asta până acum, dar pot să spun că îmi place foarte mult. Și pragmatiștilor excesivi care mă întreabă „și ce faci cu filosofia?”, le răspund „nimic” sau nu le răspund deloc. Nu fac nimic, o fac pentru mine, pentru propria satisfacție. În același timp, înseamnă mult, pentru că de fiecare dată când plec de la școală mă simt mai bogată sufletește. În mintea mea au loc tot felul de legături, văd lucrurile altfel. Plus că îmi oferă o altă perspectivă în munca de psiholog. Îmi place pur și simplu să merg la școală, să citesc, să particip la discuții. Nu e un beneficiu destul de mare?

Înainte îi priveam pe studenții de la filosofie cu o atitudine pe care nu știu cum s-o numesc, dar cu siguranță cu o conotație negativă: „uite și la ăștia, filosofi, oameni superiori”. La începutul anului, un profesor spunea că această facultate îți dă un fel de aroganță intelectuală; și acum am înțeles despre ce este vorba. După ce îți bați capul cu Platon, Aristotel și Kant (care încă mi se pare cam indescifrabil), când faci parte dintr-un mediu intelectual și discuți concepte și idei, parcă restul subiectelor de genul ce face vecina, cine de cine divorțează, în ce club ies diseară și cu ce mă îmbrac ți se par prea banale și lipsite de importanță.

Important e, cred eu, și o să susțin asta întotdeauna, dezvoltarea intelectuală și spirituală ar trebui să primeze. Ce rost are să creezi o aparență de om de succes, când ești gol pe dinăuntru? Dacă sufletul ți-e gol și mintea și mai goală, cu ce te deosebești de o plantă sau de un animal?

Cred că fiecare ar trebui să lucreze încontinuu la îmbunătățirea sa, și să-și atingă maximul de dezvoltare pe care îl poate atinge. Problema e că înaintând pe acest drum îți dai seama că de fapt știi foarte puține lucruri, și cu cât cauți să afli mai mult, cu atât îți dai seama că de fapt ai mai multe întrebări și mai puține răspunsuri. Dar asta nu ar trebui să te împiedice să cauți în continuare. Vorba lui Blaga, existența omului e în mister și pentru revelare.

Și cred că mă opresc aici pentru că devin prea metaforică la ora asta :))

Răgaz

    În ultimul timp am scris cam rar, ce-i drept. Pe de o parte am fost prinsă cu tot felul de activități, iar pe de altă parte îmi place să scriu doar atunci când simt nevoia, când sunt inspirată. Și inspirația vine întotdeauna (și mi-am dat seama chiar acum când scriu) în momentele de liniște, de pauză, când îți permiți câteva clipe să stai cu tine și doar atât, fără să fie nevoie să faci nimic.

     Suntem tot timpul în viață antrenați ca într-o fel de cursă: să facem, să alergăm, să
 bifăm cât mai multe puncte pe agendă. Dar ciudat e că sentimentul de liniște sau bucurie nu vine atunci când ești antrenat în cât mai multe lucruri, ci atunci când stai și doar te bucuri de moment.

    Timpurile moderne valorizează foarte mult omul de acțiune, cel care face și drege, iar cei care își permit să mai stea pe loc și să mai contempleze sunt catalogați ca idealiști, visători etc. A-ți permite câte o pauză e considerat un lux în zilele noastre, parcă ești presat tot timpul să faci câte ceva, să nu te oprești. Din fericire, natura e mult mai deșteaptă decât noi, și din când în când ne avertizează că ar mai trebui să stăm locului: ba apare câte o răceală, ba un alt disconfort fizic sau psihic, care te fac să te oprești și să-ți mai tragi sufletul un pic.

     Ceva de genul mi s-a întâmplat și mie acum: avut niște zile nebune, în care am avut de făcut multe, în capul meu și în agenda mea sunt tot felul de liste cu lucruri de făcut, să fac, să fac, panicată că nu termin la timp, că nu mai am timp. Și am simțit o oboseală și o lipsă de energie așa de mare. Norocul meu e că îmi dau seama când trebuie să mă opresc. Cred că ați simțit cu toții acea senzație când parcă nimic nu mai merge,  nu-ți mai intră nimic în cap, parcă îți ia foarte mult timp să faci ceva ce altădată era ușor de făcut. Așa că azi m-am oprit, mi-am permis să revăd un film foarte interesant pe tema spiritualității (The Shift/Schimbarea), acum citesc ceva ce nu are nici o legătură cu activitățile mele, dar care îmi face plăcere.  Mă simt foarte bine acum, mă bucur de aceste clipe de răgaz, în care fac ceva ce-mi place, mă bucur de liniște, fără să fiu presată de timp. Acum nu simt nici o oboseală.

    Nu spun că ar trebui să stăm toată ziua și să visăm la stele verzi pe pereți, spun doar că ar trebui să găsim un echilibru, în care momentele de acțiune să alterneze cu cele de liniște. Dacă ne gândim prea mult, ne poate lovi câte-o depresie, dacă acționăm prea mult putem fi copleșiți de stres, neliniște, anxietate. Trebuie să ne mai odihnim mentalul din când în când, pentru că altfel o să cedăm.

    Închei cu o frază pe care am citit-o pe undeva, mai demult: „Opriți lumea, vreau să cobor!”