Vocile mele-Reîntoarcerea

 Vorba cântecului: “N-am plecat, deci nu mă-ntorc”.

De când mi-am mutat catrafusele pe Substack, nu am mai făcut nici o postare. Fiecare idee mi se părea stupidă. Am început și am șters de câteva ori pentru că îmi ziceam: “Pe cine interesează prostia asta?”. Așa cum am scris cu altă ocazie, acum mă autocenzurez mai mult, nu numai în scris, dar și în alte aspecte. Învârt totul pe toate părțile până când ajung să nu mai fac nimic.

A trebuit să fac un pas în spate și să mă gândesc: Ce reprezintă de fapt Vocile mele? De ce fac asta? 

Am început început blogul în 1iunie 2009. Pe atunci eram studentă în anul 3 la psihologie. Nu știu ce m-a apucat într-o noapte, dar l-am făcut. (Pe atunci aveam ritmul circadian dat peste cap, dormeam ziua și stăteam trează noaptea. Nici nu puteam să mă apuc de învățat până nu se întuneca. Și gândurile se plimbă altfel noaptea, sunt mai puternice, mai sâcâitoare.) 

Voiam să fie un spațiu în care să mă exprim liber, să las gândurile să zburde. Și pe atunci erau foarte la modă blogurile, cred că toată lumea scria pe blog. Abia apăruse și Facebook-ul. Dar a fost mai mult decât a urma un trend, pentru că scrisul mi-a plăcut dintotdeauna. Când eram mică scriam poezii, apoi pamflete în revista liceului, scriam în jurnale pe când nu era așa la modă journaling-ul. Așa mi-a fost cel mai la îndemână să mă exprim, să mă eliberez și să încerc să mă înțeleg.

Ce înseamnă Vocile mele? Ce a vrut să spună autorul?😃

Fiind studentă la psiho, erau tot felul de miștouri cu auzitul vocilor. Mai aveam un profesor care obișnuia să spună o glumă: “Nu e grav dacă vorbești singur. Grav e dacă începi să-ți răspunzi”. 

All in all cred că reprezintă o adunare în același loc a diverselor părți din mine, a gândurilor și a întrebărilor pe care mi le pun, hazul de necaz în legătură cu diverse situații de viață, exprimarea emoțiilor, frustrărilor, așteptărilor, aspirațiilor personale ș.a.m.d. Este un spațiu de reflecție și (auto) ironie, din care împărtășesc public din motive mai greu sau mai ușor de înțeles (o să explic asta la sfârșit).

Când am luat la puricat arhiva, îmi venea să șterg aproape tot, dar nu am făcut-o. Tot ce am scris a reprezentat diverse etape din viața mea. Normal că la 37 de ani văd altfel lucrurile decât la 20. De ce să șterg o parte din mine? Nu o să-mi reneg trecutul. Eu cea de azi, sunt suma tuturor experiențelor din trecut (decizii, pași corecți sau greșiți, studiile făcute, cărțile citite, muzica ascultată etc). Puteam face/fi altfel? Poate. Nu am de unde să știu. 

Am scris aici despre experiențe văzute și trăite prin prisma unei studente la psihologie. Dădeam citate din Paraziții, Cioran, Bacovia, L. Blaga, M. Sorescu, Schopenhauer, dar povesteam și ce se întâmpla prin telenovele. Asta sunt eu, plină de contradicții.

Blogul acesta mi-a fost martor și însoțitor în câteva momente memorabile:

- ultima sesiune la psihologie, licența, masterul

- o notă de 10 la un examen cu Mircea Miclea

-studiul meu despre calitatea somnului la români

- primul concert Jon Bon Jovi în România

- primele incursiuni în viața de adult (cum vedeam viața și cum mă simțeam odată ce am intrat în câmpul muncii)

- frustrările și oboselile aferente vieții de mamă. 

Era să uit că am trecut și printr-o apocalipsă. Kind of. Nu știu dacă mai ține minte cineva, dar în 2012 trebuia să vină sfârșitul lumii. Lăsând gluma la o parte, acel eveniment a generat anxietate multor persoane.

Prin urmare, acest blog va continua ca și până acum: va fi un spațiu al dialogurilor interioare spuse cu voce tare.

“Bine, bine”, ar putea spune cineva, “Dar de ce trebuie să le publici? De ce nu le ții doar pentru tine?”

Țin pentru mine o grămadă de lucruri. La vârsta asta sunt destul de înțeleaptă ca să nu zic cu voce tare tot ce-mi trece prin cap. Dar unele lucruri poate merită împărtășite. De câteva ori mi s-a zis: “M-am regăsit în ce ai scris” sau “ Ce am râs”, “M-ai făcut să zâmbesc”.  Acestea sunt motivele pentru care merg mai departe.

“Omul, dacă nu vorbește uneori, moare” (Octavian Paler).