Vocile mele

Azi, procrastinând pe net, mai precis pe youtube m-am apucat să ma uit la audiții  de la diverse „got talent”, x factor ș.a.m.d. Și din video în video am văzut tot felul de situații: persoane care au rămas orfane și au locuit pe străzi, cu diverse defecte fizice, „prea în vârstă”, cu un corp care nu intră în standardele de frumusețe, dar cu un talent extraordinar, care îți ajung la suflet, și te fac să ai nevoie de șervețele pentru declanșează tot felul de reacții emoționale în tine... Oameni care cred în ei și în visul lor și trăiesc pentru asta, orice-ar fi.  Și m-a făcut să mă întreb: dar noi? care suntem sănătoși? care avem toate condițiile necesare, care am avut șansa la o dezvoltare normală, noi ce scuză avem ca să nu trăim? Ca de obicei, unele lucruri nu se pot verbaliza, pentru că dacă le pui în cuvinte le strici sensul. Așa că uneori e mai bine să taci și să te gândești...

Ca Mircea Eliade rătăcind prin labirint, se pare că în ultimul timp sunt supusă la tot felul de probe inițiatice. Poate am mers prea departe cu comparația, dar oricum traversez o perioadă tare ciudată acum, ca un fel de cursă cu obstacole. Oare mă așteaptă un mare premiu la final? Ca eroul din poveste care după ce se se luptă cu toată lumea și trece prin foc și pară la sfârșit  rămâne cu regatul. Sper să  merite efortul.

Am luat o hotărâre. În ultimul timp mi se întâmplă tot felul de lucruri. Vorba aia: una calda, una rece. Pe când mă simt bine, pac, un eveniment care să mă tulbure și să-mi strice dispoziția. Dar de azi am hotărât să nu mai mă las influențată și târâtă prin toate părțile de circumstanțele exterioare. Am dreptul să-mi creez viața pe care o vreau. Punct!

Pentru că acum m-a lovit inspirația, simt nevoia să mai completez ceva la postul anterior. Apropo de răgaz, de liniște, așa s-a născut filosofia: când omul, uimit și fascinat de ce e în jur și contemplând existența, a ajuns să-și pună întrebări ca să-și explice ceea ce vede. După ce au apărut primele răspunsuri, parcă totul a venit de la sine, fiecare încercând să completeze sau să-l contrazică pe predecesorul său. O teorie naște o altă teorie. După cum probabil unii știți, anul trecut am luat una dintre cele mai bune hotărâri pe care am putut să le iau vreodată: să dau la filosofie. Nu am scris despre asta până acum, dar pot să spun că îmi place foarte mult. Și pragmatiștilor excesivi care mă întreabă „și ce faci cu filosofia?”, le răspund „nimic” sau nu le răspund deloc. Nu fac nimic, o fac pentru mine, pentru propria satisfacție. În același timp, înseamnă mult, pentru că de fiecare dată când plec de la școală mă simt mai bogată sufletește. În mintea mea au loc tot felul de legătu

    În ultimul timp am scris cam rar, ce-i drept. Pe de o parte am fost prinsă cu tot felul de activități, iar pe de altă parte îmi place să scriu doar atunci când simt nevoia, când sunt inspirată. Și inspirația vine întotdeauna (și mi-am dat seama chiar acum când scriu) în momentele de liniște, de pauză, când îți permiți câteva clipe să stai cu tine și doar atât, fără să fie nevoie să faci nimic.      Suntem tot timpul în viață antrenați ca într-o fel de cursă: să facem, să alergăm, să  bifăm cât mai multe puncte pe agendă. Dar ciudat e că sentimentul de liniște sau bucurie nu vine atunci când ești antrenat în cât mai multe lucruri, ci atunci când stai și doar te bucuri de moment.     Timpurile moderne valorizează foarte mult omul de acțiune, cel care face și drege, iar cei care își permit să mai stea pe loc și să mai contempleze sunt catalogați ca idealiști, visători etc. A-ți permite câte o pauză e considerat un lux în zilele noastre, parcă ești presat tot timpul să faci câte c