Răgaz

    În ultimul timp am scris cam rar, ce-i drept. Pe de o parte am fost prinsă cu tot felul de activități, iar pe de altă parte îmi place să scriu doar atunci când simt nevoia, când sunt inspirată. Și inspirația vine întotdeauna (și mi-am dat seama chiar acum când scriu) în momentele de liniște, de pauză, când îți permiți câteva clipe să stai cu tine și doar atât, fără să fie nevoie să faci nimic.

     Suntem tot timpul în viață antrenați ca într-o fel de cursă: să facem, să alergăm, să
 bifăm cât mai multe puncte pe agendă. Dar ciudat e că sentimentul de liniște sau bucurie nu vine atunci când ești antrenat în cât mai multe lucruri, ci atunci când stai și doar te bucuri de moment.

    Timpurile moderne valorizează foarte mult omul de acțiune, cel care face și drege, iar cei care își permit să mai stea pe loc și să mai contempleze sunt catalogați ca idealiști, visători etc. A-ți permite câte o pauză e considerat un lux în zilele noastre, parcă ești presat tot timpul să faci câte ceva, să nu te oprești. Din fericire, natura e mult mai deșteaptă decât noi, și din când în când ne avertizează că ar mai trebui să stăm locului: ba apare câte o răceală, ba un alt disconfort fizic sau psihic, care te fac să te oprești și să-ți mai tragi sufletul un pic.

     Ceva de genul mi s-a întâmplat și mie acum: avut niște zile nebune, în care am avut de făcut multe, în capul meu și în agenda mea sunt tot felul de liste cu lucruri de făcut, să fac, să fac, panicată că nu termin la timp, că nu mai am timp. Și am simțit o oboseală și o lipsă de energie așa de mare. Norocul meu e că îmi dau seama când trebuie să mă opresc. Cred că ați simțit cu toții acea senzație când parcă nimic nu mai merge,  nu-ți mai intră nimic în cap, parcă îți ia foarte mult timp să faci ceva ce altădată era ușor de făcut. Așa că azi m-am oprit, mi-am permis să revăd un film foarte interesant pe tema spiritualității (The Shift/Schimbarea), acum citesc ceva ce nu are nici o legătură cu activitățile mele, dar care îmi face plăcere.  Mă simt foarte bine acum, mă bucur de aceste clipe de răgaz, în care fac ceva ce-mi place, mă bucur de liniște, fără să fiu presată de timp. Acum nu simt nici o oboseală.

    Nu spun că ar trebui să stăm toată ziua și să visăm la stele verzi pe pereți, spun doar că ar trebui să găsim un echilibru, în care momentele de acțiune să alterneze cu cele de liniște. Dacă ne gândim prea mult, ne poate lovi câte-o depresie, dacă acționăm prea mult putem fi copleșiți de stres, neliniște, anxietate. Trebuie să ne mai odihnim mentalul din când în când, pentru că altfel o să cedăm.

    Închei cu o frază pe care am citit-o pe undeva, mai demult: „Opriți lumea, vreau să cobor!”

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

La mare. Sau de ce-mi place Vama Veche

Despre infinit și... muci

Critic literar wannabe