Timpul liber care nu mai e "liber"

În urmă cu câțiva ani, apăruse un text care a făcut multă vâlvă la momentul respectiv: “Average American Works More Than The Average Medieval Peasant”. 

Lucrarea originală este aceasta: The Overworked American: The Unexpected Decline Of Leisure, de Juliet Schor, iar aici și aici găsești expusă pe scurt ideea cărții. 

Concluzia era că americanii lucrează mai multe ore și au mai puține zile libere decât țăranii medievali.

Cum așa? 

Erau multe sărbători religioase obligatorii impuse de Biserica catolică, duminica nu se lucra, erau multe festivaluri, perioade de repaos, și deși se muncea mult, munca era adesea întreruptă de pauze numeroase și chiar de sieste după-amiaza. Astfel, țăranii ajungeau să aibă între 8 săptămâni și chiar jumătate de an de zile libere anual.

 În contrast, omul modern are un ritm al vieții mai alert, lucrează multe ore și de multe ori renunță la concediu.

 Chiar dacă articolul se referă la populația americană, cred că e general- valabil. 

 Bineînțeles că nu idealizez Evul mediu, din motive evidente (condiții precare, mizerie, ciumă, șobolani etc), dar demult m-am întrebat chestia asta: Cum se face că azi, cu atâtea progrese (tehnologice și nu numai) pare că avem mai puțin timp liber și ne simțim într-o alergătură continuă? Teoretic ar trebui să ne fie mai ușor: nu mai muncim atât fizic, avem mașină de spălat, aspirator, oală sub presiune etc. Practic orice se face cu o apăsare de buton. Dar totuși ne simțim mai obosiți ca niciodată. Oare de ce?

 Cred că răspunsul l-am găsit oarecum în cartea 4000 de săptămâni a lui Oliver Burkeman. Deși nu este o carte ușoară de citit (e genul acela de carte care merge greu, parcă trebuie să tragi de ea și nu se mai termină odată), mi-a plăcut cum a tratat relația noastră cu timpul. 

 El spune că odată cu revoluția industrială și cu invenția ceasului, timpul devine ceva abstract. 

 “Înainte, timpul era doar mediul în care se desfășura viața, materia din care se compunea ea. După, odată ce ‘timp’ și ‘viață’ au devenit separate în mintea celor mai mulți oameni, timpul a devenit un lucru pe care îl folosești - iar transformarea aceasta este condiția apriorică pentru toate metodele unice epocii moderne în care ne dă bătăi de cap timpul în prezent. Odată ce timpul devine o resursă de consumat, începi să te simți presat, fie de forțe exterioare, fie de tine însuți, să o folosești bine și să te cerți că ai irosit-o. Când te confrunți cu prea multe solicitări, este ușor să presupui că singurul răspuns trebuie să fie să-ți folosești mai bine timpul, să devii mai eficient, să te forțezi mai tare sau să muncești mai mult (de parcă ai fi o mașină din Revoluția industrială), în loc să te întrebi dacă nu cumva solicitările însele sunt cumva nerezonabile. 

 (…) 

 În loc să ne trăim pur și simplu viețile așa cum se desfășoară ele în timp (în loc să fim pur și simplu timp, am putea spune), devine greu să nu evaluăm fiecare moment în primul rând în funcție de utilitatea lui pentru cine știe ce scop viitor sau pentru o oază viitoare de relaxare la care sperăm să ajungem odată ce ‘terminăm’ în sfârșit cu treburile. “ 

 Cu alte cuvinte, încercăm să facem cât mai multe lucruri, ca să fim ‘productivi’. Dacă doar stai cu ochii-n tavan începi să te simți vinovat, pentru că trebuie să faci ceva ‘util’. 

 Îmi place ideea pe care o pune pe masă, că timpul a devenit un bun de consumat în loc de ceva de care să te bucuri. Dacă mai adaugi și atenția furată de rețelele sociale, mystery solved: aici a dispărut timpul (liber), o grămadă de ore din viață care nu se mai întorc înapoi. Și pentru ce? Măcar dacă ai rezolvat niște taskuri, ai făcut ceva palpabil. Oricum ne întoarcem la ideea că trebuie făcut ceva măsurabil, util etc, altfel e timp “pierdut”. Cât de înrădăcinată e ideea asta, chiar și la mine.