Vocile mele

    În ultimul timp am scris cam rar, ce-i drept. Pe de o parte am fost prinsă cu tot felul de activități, iar pe de altă parte îmi place să scriu doar atunci când simt nevoia, când sunt inspirată. Și inspirația vine întotdeauna (și mi-am dat seama chiar acum când scriu) în momentele de liniște, de pauză, când îți permiți câteva clipe să stai cu tine și doar atât, fără să fie nevoie să faci nimic.      Suntem tot timpul în viață antrenați ca într-o fel de cursă: să facem, să alergăm, să  bifăm cât mai multe puncte pe agendă. Dar ciudat e că sentimentul de liniște sau bucurie nu vine atunci când ești antrenat în cât mai multe lucruri, ci atunci când stai și doar te bucuri de moment.     Timpurile moderne valorizează foarte mult omul de acțiune, cel care face și drege, iar cei care își permit să mai stea pe loc și să mai contempleze sunt catalogați ca idealiști, visători etc. A-ți permite câte o pauză e considerat un lux în zilel...

Ieri am fost în parc. Mi-am luat o pungă de popcorn și m-am așezat pe bancă. Și m-am uitat în jur: era soare, bătea ușor vântul, oameni care își plimbau câinii, copii care se jucau, porumbeii, rațele de pe lac. Am avut așa o senzație de liniște și zâmbeam pur și simplu. Cred că au fost puține momentele în care efectiv am stat să contemplez. Poate artiștii de pe vremuri, strămoșii noștri și alți oameni mai ”înapoiați” știau să se bucure de natură și de ceea ce le oferă lumea. Azi când totul ni se prezintă sub formă de: șoc, teroare, pericol, catastrofă, dezastre, terorism etc. uităm să vedem ceea ce este frumos în jurul nostru. Și nu numai din jurul nostru, ci și din noi înșine. Da, lumea poate fi frumoasă. Depinde de fiecare dacă vrem să vedem și ce fel de ochelari purtăm.