Vocile mele

Azi am făcut ordine printre lucruri și de fiecare dată când fac asta rămân surprinsă de câte nimicuri se adună. Păstrăm multe lucruri pentru că ne gândim că ne mai trebuie cândva sau pentru că ne este milă să le aruncăm. Ceea ce poate fi extrapolat și la alte situații, amintiri, oameni: adunăm lucruri care nu ne mai folosesc la nimic pentru că ne-am atașat de ele și ne este greu să renunțăm la ele.        Problema e că dacă aduni prea multe vechituri, locul se umple și nu mai ai unde să pui lucrurile noi.

Libertatea a fost întotdeauna un ideal pentru indivizi. Toată lumea își dorește să aibă libertate: de gândire, libertate de acțiune, libertatea de a fi așa cum vrei. Doar că libertatea fie a fost prost înțeleasă (oamenii își fac rău unii altora), fie că unii nu știu ce să facă cu ea. Cred că din acest motiv multă lume acceptă să fie dominată, condusă de alții. Oamenii pot îndura și cele mai aspre condiții fără să clipească sau să pună la îndoială autoritatea. De ce? Pentru că o dată cu libertatea vine și o uriașă responsabilitate. Gândul că toată viața ta e în mâinile tale, că tu îi hotărăști cursul, că poți face tot ce vrei sau să fii tot ce vrei să fii nu e ușor de asimilat. A-ți asuma responsabilitatea e ceva foarte greu de făcut. E mult mai ușor să dai vina pe alții.

Azi, 1 iunie, se împlinesc 3 ani de când am acest blog. Privind în urmă, îmi dau seama cât de mult m-am schimbat. În bine, zic eu. Mă bucur că am evoluat și sper ca acest lucru să nu se oprească niciodată. Sunt recunoascătoare pentru lecțiile pe care le-am învățat și pentru oamenii minunați pe care îi am în jurul meu. Vă urez tuturor să păstrați o parte din sufletul de copil în voi. De la copii învățăm ce înseamnă inocența, bucuria, învățăm cum să cerem ceea ce vrem. La mulți ani!

Ieri am fost în parc. Mi-am luat o pungă de popcorn și m-am așezat pe bancă. Și m-am uitat în jur: era soare, bătea ușor vântul, oameni care își plimbau câinii, copii care se jucau, porumbeii, rațele de pe lac. Am avut așa o senzație de liniște și zâmbeam pur și simplu. Cred că au fost puține momentele în care efectiv am stat să contemplez. Poate artiștii de pe vremuri, strămoșii noștri și alți oameni mai ”înapoiați” știau să se bucure de natură și de ceea ce le oferă lumea. Azi când totul ni se prezintă sub formă de: șoc, teroare, pericol, catastrofă, dezastre, terorism etc. uităm să vedem ceea ce este frumos în jurul nostru. Și nu numai din jurul nostru, ci și din noi înșine. Da, lumea poate fi frumoasă. Depinde de fiecare dacă vrem să vedem și ce fel de ochelari purtăm.

Atâtea lucruri de făcut și așa de puțin timp pentru toate... Cred totuși că lucrurile care contează cu adevărat nu trebuie lăsate pe locul doi sau la voia întâmplării. Din aceste lucruri ne luăm energia și forța de a merge mai departe, din imaginea mentală a locului în care vrem să ajungem. Și poate că este mai important procesul, călătoria în sine, etapele prin care treci și lecțiile pe care le înveți decât destinația sau rezultatul. Eu visez la ziua în care o să pot face doar ce vreau eu și doar ce-mi place mie, fără să-mi pese de așteptările și standardele celorlalți. Și cred că ziua asta va veni în curând. I`m working on it .

Într-un articol de pe alt blog am scris despre frică. Cred că este un subiect inepuizabil. Câteodată mă apucă frica față de ce o să fie. Încotro mă îndrept? Oare merg unde trebuie? Mă sperie câteodată necunoscutul. Faptul că nu știu ce va fi mâine sau peste o lună; faptul că nu știu dacă va fi așa cum vreau să fie. Nu am nici o garanție, nici o siguranță că voi obține tot ce vreau. Dar ce garanții pot primi? Nici una. Oricum, prefer să merg înainte. Orice mișcare e mai bună decât să stai pe loc.

Despre frică