Vocile mele

Pentru că acum m-a lovit inspirația, simt nevoia să mai completez ceva la postul anterior. Apropo de răgaz, de liniște, așa s-a născut filosofia: când omul, uimit și fascinat de ce e în jur și contemplând existența, a ajuns să-și pună întrebări ca să-și explice ceea ce vede. După ce au apărut primele răspunsuri, parcă totul a venit de la sine, fiecare încercând să completeze sau să-l contrazică pe predecesorul său. O teorie naște o altă teorie. După cum probabil unii știți, anul trecut am luat una dintre cele mai bune hotărâri pe care am putut să le iau vreodată: să dau la filosofie. Nu am scris despre asta până acum, dar pot să spun că îmi place foarte mult. Și pragmatiștilor excesivi care mă întreabă „și ce faci cu filosofia?”, le răspund „nimic” sau nu le răspund deloc. Nu fac nimic, o fac pentru mine, pentru propria satisfacție. În același timp, înseamnă mult, pentru că de fiecare dată când plec de la școală mă simt mai bogată sufletește. În mintea mea au loc tot felul de legătu...

    În ultimul timp am scris cam rar, ce-i drept. Pe de o parte am fost prinsă cu tot felul de activități, iar pe de altă parte îmi place să scriu doar atunci când simt nevoia, când sunt inspirată. Și inspirația vine întotdeauna (și mi-am dat seama chiar acum când scriu) în momentele de liniște, de pauză, când îți permiți câteva clipe să stai cu tine și doar atât, fără să fie nevoie să faci nimic.      Suntem tot timpul în viață antrenați ca într-o fel de cursă: să facem, să alergăm, să  bifăm cât mai multe puncte pe agendă. Dar ciudat e că sentimentul de liniște sau bucurie nu vine atunci când ești antrenat în cât mai multe lucruri, ci atunci când stai și doar te bucuri de moment.     Timpurile moderne valorizează foarte mult omul de acțiune, cel care face și drege, iar cei care își permit să mai stea pe loc și să mai contempleze sunt catalogați ca idealiști, visători etc. A-ți permite câte o pauză e considerat un lux în zilel...