Critic literar wannabe

 Am tot amânat începerea proiectului personal cu Marin Sorescu, pentru că eu am niște fixuri, și trebuie să fie aliniate toate planetele ca să încep eu ceva, și cum a ieșit și Mercur din retrograd, numai bine m-am apucat de treabă.

A trebuit să-mi iau un caiet fancy și niște pixuri fancy să le am la îndemână. 

De ce? 

Pentru că s-a întâmplat exact ce mă așteptam: știam că apucându-mă de citit, o să-mi vină și mie pofta/inspirația de a scrie. Nici nu am terminat bine de citit jumătate de carte, că a și ieșit o poezie (bineînțeles în stilul lui Marin Sorescu). 

În volumul său de debut, Singur printre poeți (1964), are ca motto un citat din I.L. Caragiale: „Cel mai greu lucru pentru un român care știe citi e să nu scrie”.

Mi-am amintit de ce îmi place așa de mult acest poet: pentru că e regele parodiilor (las mai jos un exemplu), pentru că știe să spună lucruri serioase folosind umorul, pentru că are un stil aparte de a face artă din cuvinte banale, sau cum zice George Călinescu (nu-mi vine să cred că-l citez, dar no, are dreptate aici): „ are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune (...) El găsește un punct de vedere, care n-a trecut altuia prin minte, așază oul ca și Columb, spărgând coaja în partea sferoidală și apoi găsindu-și o stabilitate vorbește în chipul cel mai simplu. Perspectiva insolită devine un regim normal”. 

Orice cuvinte în plus după marele critic literar devin inutile, așa că mă opresc deocamdată aici cu primele impresii.