Vocile mele

Se apropie cu pași repezi perioada aceea din an când oamenii își fac bilanțuri și își stabilesc rezoluții pentru anul următor (după ce supraviețuiesc alergăturii de sărbători). Eu am renunțat demult (de câțiva ani) să-mi mai pun obiective. De când am copii, mi-am dat seama că-i cam degeaba; poți tu să-ți faci planuri mărețe și hop vine o răceală, o enterocolită, o varicelă, o bronșită, laringită sau alte -ite, că se duc naibii toate planurile tale (Cred că am rămas cu sechele de când am ratat concertul Imagine Dragons din Cluj, m-am îmbolnăvit și a trebuit să-mi vând biletul). Sau e de ajuns o noapte nedormită ca să nu mai poți funcționa eficient. Cred ca am involuat la stadiul de amibă, fiindcă singura mea dorință în ultimii doi ani a fost să dorm o noapte întreagă, cap-coadă, fără treziri. Încă mă întreb dacă o să vină ziua asta vreodată (sau mai bine spus, noaptea). Problema e că atunci când nu ai nici o țintă, nu ajungi nicăieri. Sună clișeic, dar așa e. Însă momentan mă simt așa ...

În urmă cu câțiva ani, apăruse un text care a făcut multă vâlvă la momentul respectiv: “Average American Works More Than The Average Medieval Peasant”.  Lucrarea originală este aceasta: The Overworked American: The Unexpected Decline Of Leisure, de Juliet Schor, iar aici și aici găsești expusă pe scurt ideea cărții.  Concluzia era că americanii lucrează mai multe ore și au mai puține zile libere decât țăranii medievali. Cum așa?  Erau multe sărbători religioase obligatorii impuse de Biserica catolică, duminica nu se lucra, erau multe festivaluri, perioade de repaos, și deși se muncea mult, munca era adesea întreruptă de pauze numeroase și chiar de sieste după-amiaza. Astfel, țăranii ajungeau să aibă între 8 săptămâni și chiar jumătate de an de zile libere anual.  În contrast, omul modern are un ritm al vieții mai alert, lucrează multe ore și de multe ori renunță la concediu.  Chiar dacă articolul se referă la populația americană, cred că e general- valabil....

 Vorba cântecului: “N-am plecat, deci nu mă-ntorc”. De când mi-am mutat catrafusele pe Substack, nu am mai făcut nici o postare. Fiecare idee mi se părea stupidă. Am început și am șters de câteva ori pentru că îmi ziceam: “Pe cine interesează prostia asta?”. Așa cum am scris cu altă ocazie, acum mă autocenzurez mai mult, nu numai în scris, dar și în alte aspecte. Învârt totul pe toate părțile până când ajung să nu mai fac nimic. A trebuit să fac un pas în spate și să mă gândesc: Ce reprezintă de fapt Vocile mele? De ce fac asta?  Am început început blogul în 1iunie 2009. Pe atunci eram studentă în anul 3 la psihologie. Nu știu ce m-a apucat într-o noapte, dar l-am făcut. (Pe atunci aveam ritmul circadian dat peste cap, dormeam ziua și stăteam trează noaptea. Nici nu puteam să mă apuc de învățat până nu se întuneca. Și gândurile se plimbă altfel noaptea, sunt mai puternice, mai sâcâitoare.)  Voiam să fie un spațiu în care să mă exprim liber, să las gândurile să zburde. Și ...

Din când în când mă bântuie câte o dilemă existențială.  De câteva zile, de exemplu, mă preocupă următoarea: Numai eu am văzut că de la Crăciun s-a sărit direct la Paște? De la luminițe și globulețe la iepurași și ouă.  Unde a dispărut Valentine’s day? Unde e invazia de roșu din magazine? Unde sunt inimioarele, pernuțele roșii în formă de inimă, baloanele roșii, mesajele siropoase?  Undeee? Doar eu am problema asta? Anyway, Lidl și-a spălat un pic păcatele: am găsit cutia asta de jeleuri în formă de inimioară și sunt foarte bune (nu fac reclamă). Ce-i drept mai erau și niște pisicuțe și cățeluși de pluș cu inimioară, dar n-am luat că deja avem vreo trei saci de plușuri în casă. Totuși e prea puțin comparativ cu alți ani. Ce se întâmplă? Nu mai celebrăm dragostea? Ce face marketingul? Helloo! Vreau și eu ciocolată și bomboane de ciocolată și asta era ocazia perfectă să le mănânc fără regrete. Bine că eu oricum mănânc ciocolată aproape zilnic, dar ziceam și eu așa.  Șt...

O să las aici un exercițiu de scriere creativă despre care am aflat de pe grupul de scris pe care îl organizez.  Merge foarte bine atunci când nu ai inspirație sau pur și simplu vrei să exersezi. Se numește Eseul de 5 minute . Se alege o temă, un cuvânt, orice. De exemplu: "cățel". Se ia o foaie de hârtie și un pix (se recomandă pe hârtie, dar se poate și pe laptop dacă ți- e mai confortabil). Se dă drumul la timer pentru 5 minute. Dacă nu îți vine nici o idee, nu te opri din scris. Scrie pur și simplu pe hârtie: "nu știu, nu știu, nu știu" sau orice altceva.   Ideea exercițiului e să scriem continuu timp de 5 minute, având în minte o temă. Din experiență proprie îți spun că odată ce ai deschis robinetul, ideile încep să curgă. Cea mai grea parte este să te pui efectiv la masă. Restul vine de la sine.  Spor la scris!

  În 23 ianuarie a fost ziua internațională a scrisului de mână. Pentru că nu am sărbătorit atunci, mi-am luat azi un răgaz pentru a scrie cu stiloul în caietul meu drăguț. După care o să transcriu în online. Așa făceam mai demult cu toate postările mele, le scriam înainte pe foaie înainte de a le publica. Ce să faci, sunt mai old school, prefer să țin un stilou și un caiet în mână pentru că acestea rămân tot timpul, chiar și dacă ar pica netul și ar dispărea rețelele sociale cu totul. Îmi amintesc de anii de școală, cât era de important să scrii frumos, ca și când scrisul frumos era și o apreciere a caracterului. Am auzit destule povești cu oameni traumatizați din cauza paginilor rupte, sau mai rău, cu liniarul dat peste degete. Sper că azi nu mai e cazul de așa ceva.  Între timp s-a inventat corectorul și pixul acela cu 2 capete, dintre care unul șterge cerneala și cu celălalt scrii peste. Am pornit cu gândul să scriu despre scrisul de mână, dar de fapt cred că ajung să vorb...