Când nu e rău, dar nici bine: languishing

Se apropie cu pași repezi perioada aceea din an când oamenii își fac bilanțuri și își stabilesc rezoluții pentru anul următor (după ce supraviețuiesc alergăturii de sărbători).

Eu am renunțat demult (de câțiva ani) să-mi mai pun obiective. De când am copii, mi-am dat seama că-i cam degeaba; poți tu să-ți faci planuri mărețe și hop vine o răceală, o enterocolită, o varicelă, o bronșită, laringită sau alte -ite, că se duc naibii toate planurile tale (Cred că am rămas cu sechele de când am ratat concertul Imagine Dragons din Cluj, m-am îmbolnăvit și a trebuit să-mi vând biletul). Sau e de ajuns o noapte nedormită ca să nu mai poți funcționa eficient.

Cred ca am involuat la stadiul de amibă, fiindcă singura mea dorință în ultimii doi ani a fost să dorm o noapte întreagă, cap-coadă, fără treziri. Încă mă întreb dacă o să vină ziua asta vreodată (sau mai bine spus, noaptea). Problema e că atunci când nu ai nici o țintă, nu ajungi nicăieri. Sună clișeic, dar așa e. Însă momentan mă simt așa pierdută-n spațiu, că nu mai știu ce-mi doresc, nu mai știu ce-mi place. Un moment de aha a fost când jucam un boardgame cu fetița și mi-a picat întrebarea: Care e mâncarea ta preferată? Nu am știut ce să răspund la o chestie așa banală și simplă. Bineînțeles, există mâncăruri care-mi plac, dar nu pot să declar una preferată. Dacă aș fi condamnată la moarte și aș avea dreptul la o ultimă masă, nu știu ce aș alege. Poate aripioare cu sos de usturoi de la KFC, dar nu sunt așa convinsă. Parcă sunt cuprinsă de o ceață groasă și nu mai văd nimic înainte.

Discutând cu prietenele mele, am descoperit că starea asta e mai comună decât credeam. Ba chiar am început să o întâlnesc tot mai des și la persoanele cu care lucrez. E o stare de lipsă de energie, demotivare, letargie, lipsă de sens. Pare că toată lumea și-a pierdut direcția și funcționează doar în survival mode. Și tot cercetând fenomenul, am descoperit că starea aceasta are un nume: languishing. Deși termenul acesta există de ceva vreme, a primit tot mai multă atenție în pandemie. Nu există o traducere potrivită în română, poate stagnare sau lâncezeală, dar nu mi se pare că ar cuprinde toate nuanțele.

Pe scurt, languishing este o formă de stagnare psihologică: o diminuare a energiei emoționale, scăderea motivației și sentimentul persistent că viața își pierde claritatea și vitalitatea. Nu există neapărat simptome clinice, ci mai degrabă o eroziune lentă a resurselor psihologice ale individului.

Prin urmare, nu e depresie, nu e burnout, nu e o problema clinică (încă). E starea aceea de ‘ Meh”, unde nu ți-e rău, dar nici bine. Se manifestă prin nemulțumire, lipsă de interes față de viață, retragere socială. Am scris mai pe larg despre languishing pe blogul profesional, am pus și mai multe referințe acolo dacă vrei să aprofundezi subiectul.

Cum ieși de aici? Răspunsul cel mai evident e să faci activități care îți aduc sens și flow (flow =o stare psihologică de concentrare totală într-o activitate, descrisă de psihologul Mihaly Csikszentmihalyi. Această stare este caracterizată de implicare profundă, pierderea noțiunii timpului și un sentiment de gratificare intrinsecă, atunci când provocările activității se potrivesc cu abilitățile persoanei), să îți pui obiective aliniate cu valorile tale, să ai rutine de self-care etc.

Dar ce faci atunci când nu mai știi ce vrei? Dacă nu mai știi ce-ți place? În acest caz, sunt dispusă să fac experimente pe mine (defect profesional) și să documentez acest proces de redescoperire.

Ieșirea din languishing… sună foarte bine, mai ceva ca ieșirea din Matrix.

Ps. De un lucru sunt sigură: îmi place Placebo, și parcă melodia asta se potrivește perfect cu ce-am descris aici:

“Whenever I was feeling wrong

I used to go and write a song from my heart

But now I feel I’ve lost my spark

No more glowing in the dark for my heart “

(Placebo - A Million Little Pieces)