Vocile mele

În urmă cu câțiva ani, apăruse un text care a făcut multă vâlvă la momentul respectiv: “Average American Works More Than The Average Medieval Peasant”.  Lucrarea originală este aceasta: The Overworked American: The Unexpected Decline Of Leisure, de Juliet Schor, iar aici și aici găsești expusă pe scurt ideea cărții.  Concluzia era că americanii lucrează mai multe ore și au mai puține zile libere decât țăranii medievali. Cum așa?  Erau multe sărbători religioase obligatorii impuse de Biserica catolică, duminica nu se lucra, erau multe festivaluri, perioade de repaos, și deși se muncea mult, munca era adesea întreruptă de pauze numeroase și chiar de sieste după-amiaza. Astfel, țăranii ajungeau să aibă între 8 săptămâni și chiar jumătate de an de zile libere anual.  În contrast, omul modern are un ritm al vieții mai alert, lucrează multe ore și de multe ori renunță la concediu.  Chiar dacă articolul se referă la populația americană, cred că e general- valabil....

 Vorba cântecului: “N-am plecat, deci nu mă-ntorc”. De când mi-am mutat catrafusele pe Substack, nu am mai făcut nici o postare. Fiecare idee mi se părea stupidă. Am început și am șters de câteva ori pentru că îmi ziceam: “Pe cine interesează prostia asta?”. Așa cum am scris cu altă ocazie, acum mă autocenzurez mai mult, nu numai în scris, dar și în alte aspecte. Învârt totul pe toate părțile până când ajung să nu mai fac nimic. A trebuit să fac un pas în spate și să mă gândesc: Ce reprezintă de fapt Vocile mele? De ce fac asta?  Am început început blogul în 1iunie 2009. Pe atunci eram studentă în anul 3 la psihologie. Nu știu ce m-a apucat într-o noapte, dar l-am făcut. (Pe atunci aveam ritmul circadian dat peste cap, dormeam ziua și stăteam trează noaptea. Nici nu puteam să mă apuc de învățat până nu se întuneca. Și gândurile se plimbă altfel noaptea, sunt mai puternice, mai sâcâitoare.)  Voiam să fie un spațiu în care să mă exprim liber, să las gândurile să zburde. Și ...

Din când în când mă bântuie câte o dilemă existențială.  De câteva zile, de exemplu, mă preocupă următoarea: Numai eu am văzut că de la Crăciun s-a sărit direct la Paște? De la luminițe și globulețe la iepurași și ouă.  Unde a dispărut Valentine’s day? Unde e invazia de roșu din magazine? Unde sunt inimioarele, pernuțele roșii în formă de inimă, baloanele roșii, mesajele siropoase?  Undeee? Doar eu am problema asta? Anyway, Lidl și-a spălat un pic păcatele: am găsit cutia asta de jeleuri în formă de inimioară și sunt foarte bune (nu fac reclamă). Ce-i drept mai erau și niște pisicuțe și cățeluși de pluș cu inimioară, dar n-am luat că deja avem vreo trei saci de plușuri în casă. Totuși e prea puțin comparativ cu alți ani. Ce se întâmplă? Nu mai celebrăm dragostea? Ce face marketingul? Helloo! Vreau și eu ciocolată și bomboane de ciocolată și asta era ocazia perfectă să le mănânc fără regrete. Bine că eu oricum mănânc ciocolată aproape zilnic, dar ziceam și eu așa.  Șt...