Lumea ca vis Eminescu prin ochii mei
Scriu acum, pentru că nu am apucat de ziua lui Eminescu. Recunosc, nu am o afinitate deosebită pentru poeziile lui (poeții mei preferați sunt Marin Sorescu și Lucian Blaga). Aș vrea să aprofundez cândva opera lui publicistică. Am recitit zilele astea nuvela Sărmanul Dionis, care pe vremuri a produs o impresie puternică asupra mea.
Când eram la liceu, prin clasa a X-a cred, doamna profesoară de română a avut o idee inedită: să predea un elev o lecție. Cine să se ofere voluntar dacă nu tocilara de serviciu, adică eu? Nu știam în ce m-am băgat, pentru că a fost destul de greu s-o înțeleg cu mintea mea de atunci. Mai am și acum notițele pe marginea cărții. Cred că m-au atras încă de pe atunci ideea de lume ca un vis și reîncarnarea.
Pe urmă, la o altă oră de română, pentru notă, am avut de interpretat o scenă dintr-o operă studiată. Eu am ales un monolog din Sărmanul Dionis. A fost mare eveniment atunci pentru că am mers în sala festivă și fiecare a urcat pe scenă. Niște colege au făcut Domnul Goe și s-au costumat foarte drăguț.
Pentru cine are chef și e curios, iată un mic rezumat:
Dionis este un tânăr sărac și orfan ce are preocupări metafizice. Ce idei îi trec prin minte? Că trecutul, prezentul și viitorul există doar în sufletul nostru, că omul s-ar putea întoarce înapoi în timp…
“...În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu ― ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni, atuncea în adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui. Păcat că ştiinţa necromanţiei şi acea a 2 astrologiei s-au pierdut -cine ştie câte mistere ne-ar fi descoperit în această privinţă! Dacă lumea este un vis ― de ce n-am putea să coordonăm şirul fenomenelor sale cum voim noi? Nu e adevărat că există un trecut ― consecutivitatea e în cugetarea noastră ― cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleaşi întotdeauna, există şi lucrează simultan. Să trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun ― este oare absolut imposibil? Un punct matematic se pierde-n nemărginirea dispoziţiunii lui, o clipă de timp în împărţibilitatea sa infinitezimală, care nu încetează în veci. În aceste atome de spaţiu şi timp, cât infinit ! Dac-aş putea şi eu să mă pierd în infinitatea sufletului meu pân’ în acea fază a emanaţiunii lui care se numeşte epoca lui Alexandru cel Bun de exemplu... şi cu toate acestea...”
După ce cutreieră străzile intră într-o cafenea pentru a se adăposti de ploaie, apoi se întoarce acasă. Locuiește într-o casă părăsită și șubredă, plină de cărți vechi.
Pe perete stă portretul tatălui său. Aflăm că mama lui se numea Maria, era o fată de preot. Tatăl lui aștepta o moștenire, dar în cele din urmă testamentul a fost nefavorabil, el și-a pierdut mințile și a murit în spital. După un timp a murit și mama lui.
Dionis se simte singur și se întristează gândindu-se că va muri singur, neiubit de nimeni.
Cărțile vechi reprezintă refugiul lui.
El deschide o carte veche de astrologie bizantină pe care o luase de la anticarul Riven. Citește la lumina lumânării, apoi după ce se stinge lumânarea, la lumina lunii.
La fereastra casei de vizavi apare o fată, iar el este fascinat de frumusețea ei.
Privește cartea, semnele astrologice par că se mișcă; el pune degetul în centrul liniilor și se aude un glas care-l întreabă unde vrea să meargă. El spune că în vremea lui Alexandru cel Bun și se trezește transportat înapoi în timp cu câteva secole.
Se trezește în straie de călugăr. Călugărul Dan se trezește pe câmp, cu cartea veche în mână. Se pare că adormise citind cartea primită de la maestrul Ruben, învățătorul lui. Se gândește la Ruben care îi vorbise despre metempsihoză, despre ideea egiptenilor că omul are în sufletul său timpul şi spațiul infinit şi cu ajutor magic, poate călători prin ele:
“acuma simt eu, călugărul, că sufletul călătoreşte din veac în veac, acelaşi suflet, numai că moartea-l face să uite că a mai trăit. Bine zici, meştere Ruben, că egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsihoza lor. Bine zici cum că în sufletul nostru este timpul şi spaţiul cel nemărginit şi nu ne lipseşte decât varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor am voi. Trăiesc sub domnia lui Alexandru-vodă ş-am fost tras de-o mână nevăzută în vremi ascunse în viitorul sufletului meu. Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi dac-ai mări acea picătură, să te poţi uita în adâncul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare ― o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea ― un univers într-o picătură trecătoare.”
Îl vizitează pe Ruben și îi povestește despre visul lui. Îi mărturisește că are senzația că a trăit în viitor: “azi sunt încredinţat că vremea nemărginită este făptură a nemuritorului nostru suflet. Am trăit în viitor. Îţi spun, acuma am doi oameni cu totului deosebiţi în mine ― unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremile domniei lui Alexandru-vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte.. “
Maestrul Ruben îi spune că ar putea călători în timp și spațiu, și că în locul lui va rămâne umbra sa:
“― În şir, răspunse Ruben, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simţire întunecată pentru păstrarea şi mărirea neamului lor. Sunt tot ei cei care renasc în strănepoţi... Şi asta-i deosebirea între D -zeu şi om. Omul are-n el numai şir, fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi. D -zeu le are deodată toate neamurile ce or veni şi ce au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. D - zeu e vremea însăşi, cu tot ce se-ntâmplă-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a cărui ape se întorc în el însuşi, ori asemenea roţii ce deodată cuprinde toate spiţele, ce se-ntorc vecinic. Şi sufletul nostru are vecinicie -n sine ― dar numai bucată cu bucată. Închipuieşte-ţi că pe o roată mişcată-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata învârtindu-se, dar numai în şir, pe când roata chiar în aceeaşi clipă e în toate locurile cuprinse de ea.
― Sunt încredinţat, dascăle, în privinţa vremii, dar nemărginirea ― spaţiul?
― Tot ca vremea, bucată cu bucată poţi fi în orice loc dorit, pe care n-o poţi părăsi neumplută. Ştii că în puterea unei legi: Nu este spaţiu deşert. Dar este un mijloc pentru a scăpa de această greutate... o greutate impusă de trecătorul corp omenesc. Ai văzut că în om e un şir nesfârşit de oameni. Din acest şir lasă pe unul să-ţi ţie locul pe câtă vreme vei lipsi din el. Se înţelege că acesta nu va putea fi întreg căci, întreg fiind, ţi-ar nega existenţa ta. În faptă însă, omul cel vecinic, din care răsar tot şirul de oameni trecători, îl are fiecare lângă sine, în orice moment ― îl vezi, deşi nu-l poţi prinde cu mâna ― este umbra ta. Pe o vreme vă puteţi schimba firile ― tu poţi să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ţi dă ţie firea ei cea vecinică, şi, ca umbră înzestrată cu vecinicie, capeţi chiar o bucată din atotputernicia lui Dumnezeu, voinţele ţi se realizează după gândirea ta... se-nţelege, împlinind formulele, căci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumii, formule pe care le ai toate scrise în cartea ce ţi-am împrumutat-o”.
Dan vrea de data aceasta să călătorească într-un spațiu plăsmuit de el.
Ruben îl învață cum să facă asta: pentru a descoperi secretul călătoriei trebuie să întoarcă tot a șaptea filă din carte. Dar îl avertizează că dacă își va pune o întrebare necugetată, timpul și spațiul vor fugi din sufletul său.
Călugărul Dan își ia rămas bun de la învățătorul său. După ce pleacă, Ruben își arată adevărata față: era diavolul, care se bucura că mai nimicise un suflet.
Dan se întoarce la chilia lui. Se gândește că ar vrea să o ia cu el în călătorie pe Maria, fata pe care o iubea. Apoi deschide cartea primită, cartea lui Zoroastru, și începe să numere tot a șaptea foaie. Se dedublează. Umbra lui devine om și va rămâne pe pământ în locul lui, iar el va călători.
El merge la Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn și o convinge să vină cu el în lume. O ajută și pe ea să se dedubleze. Călătoresc în timp și ajung în lună. Dan întinde mâna spre Pământ și îl transformă într-un mărgăritar pe care îl atârnă la salba iubitei. Cu puterea lui, a construit pe lună un peisaj așa cum își imaginase.
Noaptea visează amândoi că ajung în fața unei porți închise pe care era un triunghi cu un ochi de foc deasupra și un proverb în arabă. Oricât încearcă să descifreze misteriosul semn, nu-i găsește semnificația.
Dan începe să fie conștient de puterea lui, observă că îngerii îi îndeplineau orice gând, cântau ceea ce crea el în gând, așa că ajunse să-și pună întrebarea dacă nu se mișcă lumea după cum vrea el, dacă nu era el însuși Dumnezeu (gând despre care îl avertizase și Ruben). Îndrăzneala lui este pedepsită. Nu sfârși acest gând că totul se prăbuși, dispăru. Abia apucă să desprindă mărgăritarul albastru din salba Mariei și să-i dea drumul în întuneric, unde începu să crească. El cădea ca fulgerul, prin întuneric, printre nori, până se apropie de pământ.
Se trezește în casa în care adormise Dionis. O vede iar pe fată la fereastră; era o copilă cu părul blond. Aceasta îi zâmbește. Dionis își închipuie că o cheamă Maria. Conștient că nu își va putea împlini visul de iubire, sarmanul Dionis îi scrise fetei o scrisoare. Îi spuse că o iubește, dar ea să nu îl iubească pe el, să nu îi mai surâdă, fiindcă i-ar da speranțe, deși el știe că e o iubire imposibilă.
Trimise scrisoarea. Fata o primi, o citi și se arătă la fereastră. Sărmanul Dionis, de la fereastra lui, o văzu strângând scrisoarea în mână și ducând-o la inimă și leșină. Fata se sperie și, tocmai atunci, apăru tatăl ei. Îi arătă scrisoarea și îi spuse de tânărul leșinat. Acesta verifică semnătura de pe scrisoare și rămâne uimit. Împreună cu un doctor merg la Dionis. Tatăl Mariei se uită la portretul de pe perete. Se pare că Dionis avea dreptul asupra unei moșteniri. Dionis este îngrijit de doctor și de tatăl fetei. Vine să îl vadă și anticarul Riven, cel care îi vindea cărțile de astrologie. Dionis delirează, crede că este Dan și că Riven este Ruben.
Maria se deghizează în băiat, vine să-l viziteze și veghează asupra lui. Cei doi rămân împreună.
Epilogul ridică întrebarea: cine este eroul acestei întâmplări, Dan sau Dionis?
Așadar, cine este cel “adevărat”? Dionis sau Dan? Ambii? Răspunsul “corect” ar fi: conștiința care traversează timpul.
“Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieţii e un regisor a cărui existenţă n-o putem explica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranţi cari, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, încunjură fondalul şi reapar iarăşi? Nu este oare omenirea istoriei asemenea unei astfel de armate ce dispare într-o companie veche spre a reapărea în una nouă, armată mare pentru individul constituit în spectator, dar acelaşi număr mărginit pentru regizor. Nu sunt aceiaşi actori, deşi piesele sunt altele? E drept că după fondal nu suntem în stare a vedea. Şi nu s-ar putea ca cineva, trăind, să aibă momente de-o luciditate retrospectivă care să ni se pară ca reminiscenţele unui om ce de mult nu mai este?
Nu ezităm de-a cita câteva pasaje dintr-o epistolă a lui Téophile Gautier care colorează oarecum ideea aceasta: Nu totdeauna suntem din ţara ce ne-a văzut născând şi de aceea căutăm adevărata noastră patrie. Acei care sunt făcuţi în felul acesta se simt ca exilaţi în oraşul lor, străini lângă căminul lor şi munciţi de-o nostalgie inversă... Ar fi uşor a însemna nu numai ţara dar chiar şi secolul în care ar fi trebuit să se petreacă existenţa lor cea adevărată... Îmi pare c-am trăit odată în Orient şi, când în vremea carnavalului mă deghizez cu vrun caftan, cred a relua adevăratele mele vesminte. Am fost întotdeauna surprins că nu pricep curent limba arabă. Trebuie s-o fi uitat”.
Este de înțeles de ce opera aceasta a avut asupra mea ca adolescentă un asemenea impact:
Ideea că timpul și spațiul sunt iluzii ale minții
Sufletul este etern și trece prin mai multe existențe
Granița fină între vis și realitate
Toate aceste idei, prezentate într-o nuvelă fantastică publicată în 1872, continuă să mă preocupe și azi. Vorbind strict pentru mine, aici am găsit geniul lui Eminescu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu