Vocile mele

 E târziu. A fost o zi lungă, eu sunt obosită și nu am nici cea mai mică idee despre ce aș putea să scriu. Așa că mă întreb: să scriu chiar atunci când nu am nimic de zis, doar de dragul de a scrie sausă scriu doar când mă simt inspirată? Dățile când sunt mulțumită de ce am scris și într-o stare aliniată cu ce am vrut să comunic sunt mai rare. Pe de o parte, cu cât mai mult timp stau departe de scris, cu atât îmi vine mai greu să mă (re)apuc. Pe de altă parte, dacă scriu zilnic, majoritatea textelor o să fie mediocre.  Interesează pe cineva cât de mult am dormit noaptea trecută sau ce am făcut peste zi? Sau când citești ceva te aștepți să te inspire sau cel puțin să miște ceva în tine.  Deci dacă eu intru azi și scriu: mi-e somn, sunt obosită, azi am făcut/n-am făcut x, da, mi-am bifat taskul, dar oare are vreo valoare? Scriu pentru mine în primul rând, nu e ca și când trebuie să produc capodopere pe bandă rulantă. Atunci de ce mă stresez de ce iese? În concluzie, dilema ...

Somnul este o pasiune veche de-a mea. Îmi plăcea să dorm mult și să cercetez subiectul din punct de vedere științific. Vorbesc la trecut, pentru că de când am devenit mamă, e mai greu cu somnul, și la fel cu timpul pentru research. Și la licență și la disertație am lucrat pe somn. În facultate eram cunoscută ca „aia cu somnul”. Chiar și acum îmi scriu persoane care mai au întrebări legate de somn, probleme de somn etc Am ales să public acest ebook cu informații pe care le-am cules de-a lungul timpului, pentru că sunt foarte multe persoane a căror calitate a somnului lasă de dorit și sunt sigură că ar beneficia de aceste informații. Puteți găsi ebookul aici.

 Am lipsit iar o zi, am fost la o nuntă. E ciudat să participi la un eveniment mare după atâta pauză. Am și uitat cum e. Am uitat cum e să te pregătești pentru un eveniment. Nici nu mai știu când m-am machiat complet ultima oară. M-am bucurat că nu mi-a expirat fondul de ten. Și mă îmbrac eu frumos, mă aranjez, mă parfumez. Aveam un feeling că uitasem ceva. Pe când eram pe drum, mi-am dat seama că am uitat să mă dau cu deodorant 😂 Ce să zic, bine că miroseam frumos 😄🤪

 Am ratat o zi. Când mi-am dat seama, era trecut de 12 noaptea. Printre tuse și muci și dureri de spate, ziua de ieri a trecut foarte repede.  La fel și cea de azi. Puteam s-o las baltă. Am ratat o zi, ce rost mai are. Odată distrus momentum-ul, e greu de reconstruit. Apoi mi-am amintit de ce le spuneam clienților în cabinet. Recăderile sunt normale. Nu lăsa o întâmplare izolată să anuleze tot progresul făcut până acum.  Poate ar fi o idee bună să aplic și eu ce le spun altora. Vorba aceea: fă ce spune psihologul, nu ce face psihologul.😛

 Joe Vitale zicea într-una din cărțile sale că toată lumea știe ce are de făcut, ceea ce contează de fapt e să faci. Toată lumea are propriile răspunsuri în interior, doar că uneori zgomotul e așa de puternic, încât nu mai auzi. Și dacă știi ce ai de făcut, vin scuzele: n-am timp, nu mă simt bine acum, lasă că fac mâine, prima dată trebuie să rezolv x.  Deci, după mine, sunt 2 lucruri diferite, la fel de importante: 1. Să-ți auzi vocea interioară 2. Să urmezi, să pui în aplicare ceea ce îți zice.

 Habar n-am despre ce să scriu azi. Tot aștept să adoarmă copilul, dar cred că aștept degeaba. Dac-ar ști ea ce bine e să dormi ... mult, cât vrei tu, să nu te trezească nimeni.  Mai am o oră până la miezul nopții și o să dau publish. Oare am cerut prea multe de la mine când mi-am propus să scriu în fiecare zi?

 Sunt o persoană care a fost în controlul timpului ei în majoritatea cazurilor. Eu decideam ce fac, până la ce oră lucrez, îmi permiteam zile în care nu făceam nimic, sau stăteam până târziu să citesc ceva interesant.  De când am devenit mamă, timpul a ieșit din controlul meu. Nu eu decid. Pot să-mi fac planuri, pot să-mi propun că fac cutare lucru și să fie degeaba. Fără îndoială, aceasta este una dintre cele mai mari provocări pentru mine.  Scriu asta când doarme copilul, după ce toată ziua a fost cu febră. Mă bucur că am reușit și azi să mă țin de ce mi-am propus (să scriu zilnic), chiar dacă nu e ușor.  Mi-e greu, și mă încearcă o grămadă de emoții. Mă gândesc la viitor: cum o să fie când încep lucrul? O să pot lucra? Ce fac în momentul când o să fie zile ca asta? Anulez tot și stau acasă?  Sunt egoistă dacă mă gândesc la ideile și proiectele mele, dacă o să am vreodată timp să le pun în practică?  Normal că fiica mea e importantă pentru mine. Dar nu vr...

 Azi mi-am început ziua curățând peretele; fiica mea a avut chef de scris pe la 5:30 dimineața. Din fericire, era doar creion și a mers cu radiera. Are rost să spun cât mi-e de somn? Azi e o zi din aia cu cafea+cola+ciocolată+magneziu și ce-oi mai găsi bun prin frigider.

În ceea ce privește ocupațiile oamenilor, am observat un tipar interesant: când ești copil faci ceea ce-ți place, te bucuri și nu te gândești la rezultate. Pe urmă, în etapa de adult se întâmplă ceva și „uiți” de pasiunea din copilărie, alegând o activitate „mai serioasă”, una despre care persoanele binevoitoare din jurul tău îți spun că o să-ți aducă bani și ajungi să faci asta, doar că dispare bucuria. Și după ce ai făcut asta ani de zile, te cam saturi, și te reîntorci la pasiunea din copilărie.  Primul meu „volum” de poezii l-am scris cândva în clasele I-IV. Am luat niște coli albe și le-am prins cu agrafe de birou. Poate odată dacă aveți chef să râdeți o să vă arăt prima mea poezie. Pe urmă am scris în revistele școlii, în facultate am început blogul și pe urmă o bună bucată de vreme am făcut pauză. Am făcut facultatea de psihologie și am devenit psiholog. Bine, nu pot spune că am făcut ceva complet opus personalității mele. Nu e ca și când aș fi dat la mate-info și pe urmă să...

 Mi-am promis că o să scriu în fiecare zi, fie și o singură propoziție. Ei bine, propoziția zilei este: Sunt foarte obosită. Aș fi putut foarte bine să zic pas, e doar o zi, fac mâine. Dar de câte ori nu am zis așa și nu am ajuns să mai fac nimic? M-am chinuit să nu adorm ca să termin postarea, dar după ce dau publish o să dorm liniștită. Pentru că am făcut lucrul acela important pentru mine și mi-am respectat promisiunea față de mine însămi.

 De ceva timp simt că dacă nu scriu ceva, orice, explodez. E ca atunci când ai mâncat o mâncare nașpa care nu ți-a picat bine și nu te liniștești până n-o dai afară. Poate nu am ales cea mai fericită comparație, dar who cares? Am observat în ultima vreme că nu prea mi-am mai dat voie să fiu eu însămi, parcă am ascuns, am cenzurat părți din mine. Și nu mai vreau să fac asta.  Se spune că pe măsură ce îmbătrânești îți pasă tot mai puțin de ce cred ceilalți, dar la mine parcă e fix invers. Înainte să spun ceva mă gândesc oare să spun asta, oare să n-o spun, oare cum să formulez într-o manieră în care să nu supăr pe celălalt?  Oare în tinerețe eram mai nesăbuită și nu mă gândeam la consecințele acțiunilor mele? Poate, o fi și asta. Dar, acum, în timp ce scriu mi-am dat seama că mai demult făceam ce aveam eu chef, mă puneam pe mine pe primul loc și acum parcă ceilalți sunt mai importanți și eu ultima pe listă. Poate e un efect al maternității, e clar că lucrurile se schimbă ...