I promise myself

 De ceva timp simt că dacă nu scriu ceva, orice, explodez. E ca atunci când ai mâncat o mâncare nașpa care nu ți-a picat bine și nu te liniștești până n-o dai afară. Poate nu am ales cea mai fericită comparație, dar who cares?

Am observat în ultima vreme că nu prea mi-am mai dat voie să fiu eu însămi, parcă am ascuns, am cenzurat părți din mine. Și nu mai vreau să fac asta. 

Se spune că pe măsură ce îmbătrânești îți pasă tot mai puțin de ce cred ceilalți, dar la mine parcă e fix invers. Înainte să spun ceva mă gândesc oare să spun asta, oare să n-o spun, oare cum să formulez într-o manieră în care să nu supăr pe celălalt? 

Oare în tinerețe eram mai nesăbuită și nu mă gândeam la consecințele acțiunilor mele? Poate, o fi și asta. Dar, acum, în timp ce scriu mi-am dat seama că mai demult făceam ce aveam eu chef, mă puneam pe mine pe primul loc și acum parcă ceilalți sunt mai importanți și eu ultima pe listă. Poate e un efect al maternității, e clar că lucrurile se schimbă  când o altă persoană depinde de tine. Plus educația, condiționările culturale, care învață femeia să se sacrifice pe sine și să îndeplinească nevoile tuturor, neglijându-se pe sine. 

The point is:îmi place să scriu, dintotdeauna mi-a plăcut, e ceea ce mă face fericită. Și atunci de ce nu fac asta mai des? Întotdeauna am găsit lucruri mai “importante”, care “trebuiau” făcute și ceea ce era important pentru mine am amânat. Dar nu se mai poate așa și o să scriu zilnic, și de-ar fi să scriu o singură propoziție.