Moartea-n vacanță

Moartea savura o vată de zahăr (deși nu avea nici un sens, pentru că nu avea nevoie de mâncare sau dulciuri).
Cu coasa sprijinită pe bancă, făcea reflecții filozofice: „Oamenii vorbesc despre condiția umană, dar condiția mea care este?”
Își căuta următoarele victime.
„Hmm, ăla în cămașă gri trebuie să se însoare, să-și facă un credit pentru casă și mașină. Ar fi prea simplu să scape așa de repede. Deci îl las să trăiască 89 de ani și 234 de zile. Iar cotoroanța aia care își târăște picioarele ar face multă lume fericită dacă ar pleca. Ia să mai stea puțin, să le toace nervii. Muhaha :))”

„De ce? Că așa vreau eu. Parcă nici n-am chef să lucrez astăzi”.

„Încep să mă plictisesc să tot fac același lucru de mii de ani. Oare n-ar trebui să-mi caut altceva? Dar cine m-ar lua la vârsta mea? Ce știu eu să fac în afară de a-i duce pe alții la disperare?
Știu! Mă pricep să bat coasa și să ascut cuțite. Ar trebui să aplic la o fierărie. Dar dacă o să mă considere supra-calificată și nu o să mă accepte? Poate mă acceptă într-un internship, chiar și neplătit. Eu nu am nevoi. Nu știu cum e să-ți trebuiască ceva și să nu poți trăi fără.”

„Oricum e clar că trebuie să fac o schimbare. Nu mai sunt așa productivă cum eram la început.Nu mi-am mai atins targetul de 17835 de ani. Of, of, iar nu o să primesc bonusul de Paști. Ce să faci, n-ai ce să faci!”